☀♫✿Bun Venit Tuturor Vizitatorilor!♪☀♫


În Dumnezeu, în creativitate și vocea inimii, sunt sociabilă, răbdătoare, egoistă, gândire unică, calmă, romantică și Directă.Datorită faptului că sunt Directă, asta deranjează pe foarte multă lume și…ajung să mă înțeleg doar eu pe mine. În rest sunt o persoană obișnuită ce plâng…râd…sunt serioasă, independentă de situație. Oricum Sunt Eu! “De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens” spunea Nicolae Steînhardt în Jurnalul Fericirii. Vă mulțumesc.

Iubim cu adevărat doar atunci când iubim fără motive.

Lângă cel mai înalt pisc al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii.

Niciodată mintea nu conduce; ea arată numai alternativele. Direcțiunea finală o hotărăște inima.

Viața este un joc cu bumeranguri. Gândurile, cuvintele și faptele noastre se întorc la noi, mai devreme sau mai târziu, cu acuratețe năucitoare.

Există doua lucruri greu de realizat în viață: să crezi și să renunți.

E atât de greu și de dureros să stai între minte și inimă și să te
lupți să o împaci pe cea din urmă cu dreptățile celei dintâi.

Nu te ruga pentru o viață ușoară. Roagă-te
să fii un om puternic!


Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viață nouă.

Știi ce cred eu? Pentru că plopii nu se pot apropia ca oamenii unii de alții, ei nu se pot prinde de mâini, ca noi, își trimit semne de iubire prin puful moale și cald, în felul acesta poate ca ei se cununa și nu se despart niciodată.





Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viața şi schimbă toate întrebările.


Există persoane care ne vorbesc și pe care nici măcar nu le ascultăm, persoane care ne rănesc și nici măcar nu lasă cicatrice, dar există persoane care pur și simplu apar în viața noastră și ne marchează pentru totdeauna.

Dacă oamenii sunt buni numai pentru că se tem de o pedeapsă și speră într-o răsplată, atunci chiar că suntem o adunătură jalnică.

vineri, 10 iunie 2016

*Cine M-a Aruncat Aici? *

Opriți-vă! Vă rog! Vă rog în numele inocenței mele de copil încă, inocența pe care nu vreau să o otrăviți. Atât mi-a mai rămas. Vreau să mă regăsesc. În marea sufletului meu nu mai mișcă nimic… nu mai sunt nici alge, nici păsări, nici pești, nici valuri… Mi-e un dor nebun de cea de ieri, dar probabil că voi nu veți înțelege de ce… sunteți pierduți, iar dacă ați avut o șansă să vă întoarceți, să fiți iar VOI… nu ați știut să luptați. Refuz să fac parte din imperiul vostru, nu voi putea simți niciodată numai în negru… Eu voi iubi iar în culori, îmi voi repeta asta până voi învinge. Cea de ieri iubea așa, iubea cu patimă, se bucura de fiecare rază de soare, strop de ploaie sau fulg de nea… credea că sunt adevărate minuni. Privirea ei mângâia puținul verde care străbătea orașul de ciment, zâmbea când era alintată, râdea cu poftă când se întâlnea cu prietenii, fredona mereu câte un refren care îi era drag. Cine m-a aruncat aici? Când? Nici măcar nu știu unde sunt deși aproape tot îmi este cunoscut… Nu mă regăsesc în ziua de ieri, în ziua de azi, în ziua de mâine, nici măcar în nopțile care au trecut, trec și vor mai trece, dar undeva, cândva… voi mușca din seninul

înalt de care îmi este atât de poftă!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu