vineri, 10 iunie 2016

*Cine M-a Aruncat Aici? *

Opriți-vă! Vă rog! Vă rog în numele inocenței mele de copil încă, inocența pe care nu vreau să o otrăviți. Atât mi-a mai rămas. Vreau să mă regăsesc. În marea sufletului meu nu mai mișcă nimic… nu mai sunt nici alge, nici păsări, nici pești, nici valuri… Mi-e un dor nebun de cea de ieri, dar probabil că voi nu veți înțelege de ce… sunteți pierduți, iar dacă ați avut o șansă să vă întoarceți, să fiți iar VOI… nu ați știut să luptați. Refuz să fac parte din imperiul vostru, nu voi putea simți niciodată numai în negru… Eu voi iubi iar în culori, îmi voi repeta asta până voi învinge. Cea de ieri iubea așa, iubea cu patimă, se bucura de fiecare rază de soare, strop de ploaie sau fulg de nea… credea că sunt adevărate minuni. Privirea ei mângâia puținul verde care străbătea orașul de ciment, zâmbea când era alintată, râdea cu poftă când se întâlnea cu prietenii, fredona mereu câte un refren care îi era drag. Cine m-a aruncat aici? Când? Nici măcar nu știu unde sunt deși aproape tot îmi este cunoscut… Nu mă regăsesc în ziua de ieri, în ziua de azi, în ziua de mâine, nici măcar în nopțile care au trecut, trec și vor mai trece, dar undeva, cândva… voi mușca din seninul

înalt de care îmi este atât de poftă!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu