marți, 28 februarie 2017

*Eminescu-Poet National*

Exegeti, comentatori, istorici ai literaturii, epigoni, poetasi mai mult sau mai putin sincronizati cu inaltimea celui pe care vor sa il imite, pe scurt, o intreaga pleiada de oameni ai cuvatului, care slujec cum pot mai bine arta vocabulei si pe cei care o stapanesc cu gratie, toti se reunesc in fapte, in vorbe si in spirit in fiecare 15 Ianurie pentru a aduce omagiu celui care a fost, este si va continua sa fie inegalabilul Eminescu. Cele care s-au spus pana acum au epuizat cam tot ce se putea spune. A vorbi despre Eminescu acum este un travaliu din ce in ce mai anevoios intrucat, nu-i asa, nu vrei sa mesteci din nou ceea ce altii au mestecat inaintea ta de atatea ori. Si, totusi, vrei sa iti aduci, cumva, propria contributie. Prin urmare, cum sa glosezi pe marginea unei teme pe care atatia au comentat-o in toate felurile posibile? Insa, Eminescu nu este o tema. Eminescu preluat ca tema este deja o chestiune ratata. Comentatorul de ocazie a derapat exact pe langa esenta a ceea ce este Eminescu. Si ce este Eminescu? Mai intai de toate, este parerea noastra de rau ca nu ne amintim mai des de el. Este regretul ca nu meditam mai adesea la profunzimea marturiei poetului dupa care…nu credeam sa-nvat a muri vreodata… e marea revelatie a acestor efemere care suntem si care alunecam orbeste pe axa eternitatii prabusindu-ne in marea trecere pe care singuri ne-o masuram cu fiecare respiratie, nedandu-ne seama ca nu facem nimic altceva decat, da, sa alunecam si sa ne pierdem in aceasta mare trecere. Eminescu este, de fapt, peste tot pe unde poezia sa patrunde si, mai mult, peste tot pe unde aceasta este lasata sa intre. Poetul este, in fond, disponibilitatea noastra de a-l primi in inima, in sufletul, in mintea si in spiritul nostru. El este mostenirea pe care a lasat-o si felul in care noi intelegem sa o valorificam. Insa ceea ce trebuie sa intelegem este ca daca aceasta mostenire nu este scoasa din rafturile bibliotecilor, nu Eminescu dispare, ci noi ne imputinam ca disponiblitate de a asculta si de a patrunde ceea ce putem numi, trimitand la opera sa, semnul si marca unei genialitati autentice. Insa, vreme trece, vreme vine si, venind si trecand, vremea aduce cu sine, fie si la rastimpuri, acest moment in care resimtim cu acuitate culpa de a nu ne fi imbogatit tot tipul anului cu mostenirea eminesciana. Vina de a nu ne fi miscat cu un pas mai departe, cu un vers mai aproape de ceea ce inseamna, in fond, umanitatea care se inalta pe culmea cea mai inalta a tot ceea este mai nobil si mai esential in ea. Eminescu ramane, pentru cei mai multi, un nume de manual de liceu, o carte indiferenta in biblioteca, un nume cu iz de formol pe care, de complezenta, il evocam o data sau de doua ori pe an. Unde este, asadar, Eminescu? Ei bine, s-a spus odata ca Eminescu nu a existat, dar au existat multe lucruri frumoase, o tara de poveste, un lac, o luna zacand intr-un cuibar de ape, un codru de arama, un sarman Dyonis, o fecioara cu degete de ceara, voievozi care sfideaza cu intelepciune paganitatea, Luceferi abandonandu-si nemurirea pentru Cataline pamantence, o intensitate cumplita a simtirii si a trairii si cineva care sa le rosteasca pe toate acestea. Si toate acestea s-au numit, printr-un joc al sortii, Eminescu. Eminescu nu a existat, spunea Marin Sorescu, insa acum este cazul sa afirmam raspicat ca avem dreptul ca Eminescu sa fie peste tot, sa ne lasam infuzati de mostenirea sa pentru a castiga acel plus de umanitate pe care, in lipsa sa, nici macar nu l-am banui vreodata. Asadar, inca o data, Eminescu este printre noi.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu