☀♫✿Bun Venit Tuturor Vizitatorilor!♪☀♫


În Dumnezeu, în creativitate și vocea inimii, sunt sociabilă, răbdătoare, egoistă, gândire unică, calmă, romantică și Directă.Datorită faptului că sunt Directă, asta deranjează pe foarte multă lume și…ajung să mă înțeleg doar eu pe mine. În rest sunt o persoană obișnuită ce plâng…râd…sunt serioasă, independentă de situație. Oricum Sunt Eu! “De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens” spunea Nicolae Steînhardt în Jurnalul Fericirii. Vă mulțumesc.

Iubim cu adevărat doar atunci când iubim fără motive.

Lângă cel mai înalt pisc al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii.

Niciodată mintea nu conduce; ea arată numai alternativele. Direcțiunea finală o hotărăște inima.

Viața este un joc cu bumeranguri. Gândurile, cuvintele și faptele noastre se întorc la noi, mai devreme sau mai târziu, cu acuratețe năucitoare.

Există doua lucruri greu de realizat în viață: să crezi și să renunți.

E atât de greu și de dureros să stai între minte și inimă și să te
lupți să o împaci pe cea din urmă cu dreptățile celei dintâi.

Nu te ruga pentru o viață ușoară. Roagă-te
să fii un om puternic!


Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viață nouă.

Știi ce cred eu? Pentru că plopii nu se pot apropia ca oamenii unii de alții, ei nu se pot prinde de mâini, ca noi, își trimit semne de iubire prin puful moale și cald, în felul acesta poate ca ei se cununa și nu se despart niciodată.





Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viața şi schimbă toate întrebările.


Există persoane care ne vorbesc și pe care nici măcar nu le ascultăm, persoane care ne rănesc și nici măcar nu lasă cicatrice, dar există persoane care pur și simplu apar în viața noastră și ne marchează pentru totdeauna.

Dacă oamenii sunt buni numai pentru că se tem de o pedeapsă și speră într-o răsplată, atunci chiar că suntem o adunătură jalnică.

marți, 28 februarie 2017

*Ma Minunez...Inca*

Inca ma mai minunez si imi umbla prin minte ganduri ca nu il merit, ca e prea mult, ca eu nu am facut nimic ca sa ma simt demna de el, ba din contra, am facut multe pe dos. A aparut cand nu ma asteptam, cand credeam ca viata mea o sa ia o cu totul alta intorsatura. Si a facut ca totul sa fie normal, firesc, de parca ar fi fost aici dintotdeauna. Ce-i drept, a fost mereu cu mine... l-am cautat (asa cum am crezut de cuviinta, mai stangace uneori), l-am asteptat si totusi nu aveam rabdare. Mi-am lasat sufletul sa se sparga in mii de bucati, am luat cioburile si m-am straduit sa le pun laolalta de fiecare data. M-am intepat, m-am taiat, mi-am privit chipul in imperfectiunea lor: eram la fel de imperfecta. Si sunt in continuare. Sufletul meu nu-i decat un puzzle de cioburi lipite. Numai lacrimile il mai spala si-l mai purifica uneori, in momentele in care nimeni nu stie, atunci cand nimeni nu vede... Omul trebuie sa mai si planga in viata! Da, ii face bine. Am voie sa plang, stiu. Am voie sa sper, sa cred si sa iubesc. Si totusi, candva stiam ca nu merit nimic, ca nu am voie sa sper, pentru ca sufletul e fragil, ca nu am voie sa cred, pentru ca oamenii-s parsivi, ca nu am voie sa iubesc, pentru ca cineva ma va rani...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu