☀♫✿Bun Venit Tuturor Vizitatorilor!♪☀♫


În Dumnezeu, în creativitate și vocea inimii, sunt sociabilă, răbdătoare, egoistă, gândire unică, calmă, romantică și Directă.Datorită faptului că sunt Directă, asta deranjează pe foarte multă lume și…ajung să mă înțeleg doar eu pe mine. În rest sunt o persoană obișnuită ce plâng…râd…sunt serioasă, independentă de situație. Oricum Sunt Eu! “De ce îi este omului de astăzi foame? De iubire și de sens” spunea Nicolae Steînhardt în Jurnalul Fericirii. Vă mulțumesc.

Iubim cu adevărat doar atunci când iubim fără motive.

Lângă cel mai înalt pisc al fericirii se află cea mai adâncă prăpastie a durerii.

Niciodată mintea nu conduce; ea arată numai alternativele. Direcțiunea finală o hotărăște inima.

Viața este un joc cu bumeranguri. Gândurile, cuvintele și faptele noastre se întorc la noi, mai devreme sau mai târziu, cu acuratețe năucitoare.

Există doua lucruri greu de realizat în viață: să crezi și să renunți.

E atât de greu și de dureros să stai între minte și inimă și să te
lupți să o împaci pe cea din urmă cu dreptățile celei dintâi.

Nu te ruga pentru o viață ușoară. Roagă-te
să fii un om puternic!


Dumnezeu nu ne trimite disperarea ca să ne ucidă, ci ca să trezească în noi o viață nouă.

Știi ce cred eu? Pentru că plopii nu se pot apropia ca oamenii unii de alții, ei nu se pot prinde de mâini, ca noi, își trimit semne de iubire prin puful moale și cald, în felul acesta poate ca ei se cununa și nu se despart niciodată.





Când crezi că ai găsit toate răspunsurile, vine viața şi schimbă toate întrebările.


Există persoane care ne vorbesc și pe care nici măcar nu le ascultăm, persoane care ne rănesc și nici măcar nu lasă cicatrice, dar există persoane care pur și simplu apar în viața noastră și ne marchează pentru totdeauna.

Dacă oamenii sunt buni numai pentru că se tem de o pedeapsă și speră într-o răsplată, atunci chiar că suntem o adunătură jalnică.

º♪☀♫°✿Eseuriiº♪☀♫°✿

*Eminescu-Poet National*

Exegeți, comentatori, istorici ai literaturii, epigoni, poețași mai mult sau mai puțin sincronizați cu înălțimea celui pe care vor să îl imite, pe scurt, o întreagă pleiadă de oameni ai cuvântului, care slujesc cum pot mai bine arta vocabulei și pe cei care o stăpânesc cu gratie, toți se reunesc în fapte, în vorbe și în spirit în fiecare 15 Ianuarie pentru a aduce omagiu celui care a fost, este și va continua să fie inegalabilul Eminescu. Cele care s-au spus până acum au epuizat cam tot ce se putea spune. A vorbi despre Eminescu acum este un travaliu din ce în ce mai anevoios întrucât, nu-i așa, nu vrei să mesteci din nou ceea ce alții au mestecat înaintea ta de atâtea ori. Și, totuși, vrei să îți aduci, cumva, propria contribuție. Prin urmare, cum să glosezi pe marginea unei teme pe care atâția au comentat-o în toate felurile posibile? Însă, Eminescu nu este o temă. Eminescu preluat ca temă este deja o chestiune ratată. Comentatorul de ocazie a derapat exact pe lângă esența a ceea ce este Eminescu. Și ce este Eminescu? Mai întâi de toate, este părerea noastră de rău că nu ne amintim mai des de el. Este regretul că nu medităm mai adesea la profunzimea mărturiei poetului după care…nu credeam să-nvaț a muri vreodată… e marea revelație a acestor efemere care suntem și care alunecăm orbește pe axa eternității prăbușindu-ne în marea trecere pe care singuri ne-o măsurăm cu fiecare respirație, nedându-ne seama ca nu facem nimic altceva decât, da, să alunecăm și să ne pierdem în această mare trecere. Eminescu este, de fapt, peste tot pe unde poezia sa pătrunde și, mai mult, peste tot pe unde aceasta este lăsată să intre. Poetul este, în fond, disponibilitatea noastră de a-l primi în inima, în sufletul, în mintea și în spiritul nostru. El este moștenirea pe care a lăsat-o și felul în care noi înțelegem să o valorificăm. Însă ceea ce trebuie să înțelegem este că dacă această moștenire nu este scoasă din rafturile bibliotecilor, nu Eminescu dispare, ci noi ne împuținăm ca disponibilitate de a asculta și de a pătrunde ceea ce putem numi, trimițând la opera sa, semnul și marca unei genialități autentice. Însă, vreme trece, vreme vine și, venind și trecând, vremea aduce cu sine, fie și la răstimpuri, acest moment în care resimțim cu acuitate culpa de a nu ne fi îmbogățit tot timpul anului cu moștenirea Eminesciană. Vina de a nu ne fi mișcat cu un pas mai departe, cu un vers mai aproape de ceea ce înseamnă, în fond, umanitatea care se înalță pe culmea cea mai înaltă a tot ceea este mai nobil și mai esențial în ea. Eminescu rămâne, pentru cei mai mulți, un nume de manual de liceu, o carte indiferentă în bibliotecă, un nume cu iz de formol pe care, de complezentă, îl evocam o data sau de doua ori pe an. Unde este, așadar, Eminescu? Ei bine, s-a spus odată că Eminescu nu a existat, dar au existat multe lucruri frumoase, o țară de poveste, un lac, o lună zăcând într-un cuibar de ape, un codru de aramă, un sărman Dionis, o fecioară cu degete de ceară, voievozi care sfidează cu înțelepciune păgânătatea, Luceferi abandonându-și nemurirea pentru Cătăline pământence, o intensitate cumplită a simțirii și a trăirii și cineva care să le rostească pe toate acestea. Și toate acestea s-au numit, printr-un joc al sorții, Eminescu. Eminescu nu a existat, spunea Marin Sorescu, însa acum este cazul să afirmăm răspicat că avem dreptul ca Eminescu sa fie peste tot, să ne lăsam infuzați de moștenirea sa pentru a câștiga acel plus de umanitate pe care, în lipsa sa, nici măcar nu l-am bănui vreodată. Așadar, încă o dată, Eminescu este printre noi.

17.02.2013 10:36:00

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu