marți, 21 noiembrie 2017

🦁Cuvânt Fără De... Gând...✍


Cât sunt de invidioasă pe cei care, stăpâniţi de o pasiune, şi-o pot satisface!... 😉 Beţivul nu găseşte în sticlă nici un fel de cruzime; plecând din cârciumă, el cade în şanţ, şi se simte mai fericit pe o grămăjoară de gunoi decât un rege pe tron... cel robit simţurilor se duce în căutare de plăceri uşoare sau rafinamente impudice: un obraz fardat, o fustă scurtă, pieptul indecent dezgolit, vorbe deşucheate, şi iată-l fericit; dă ochii peste cap, buzele i se umezesc, atinge cea mai înaltă treaptă a fericirii... jucătorul nu are nevoie decât de un postav verde şi de un pachet de cărţi unsuroase şi uzate pentru a-şi procura cumplitele nelinişti, spasmele nervoase şi diabolicele plăceri ale oribilei sale patimi... asemenea oamenii îşi pot satisface patimile sau dacă nu, cel puţin se amuză; mie, îmi e cu neputinţă... Gândul ăsta a pus până într-atât stăpânire pe mine, încât aproape că nu-mi mai plac artele, iar poezia nu mai are pentru mine nici un farmec; ceea ce înainte mă încânta, acum nu îmi mai face nici cea mai mică impresie... Poate că fericirea a trecut pe lângă mine, şi n-am observat-o, ca o oarbă ce-am fost, poate că i-a răsunat şi glasul, dar vuietul furtunilor interioare m-a împiedicat să-l aud... poate că m-a iubit în tăcere o inimă umilă pe care n-am înţeles-o sau am zdrobit-o, poate că eu însumi am fost visul cuiva, polul unei inimi în suferinţă, visul unei nopţi şi gândul unei zile... Umblam cu braţele ridicate spre cer, dornică să culeg stelele care îmi scăpau... am comis o mare greşeală: i-am cerut iubirii altceva decât iubire, i-am cerut ceea ce nu-mi putea da... nu am înţeles sensul acestui splendid simbol... i-am cerut un spirit sublim, poezie, frumuseţe, adică tot ce nu are... amorul nu poate oferi altceva decât pe sine însuşi şi cel care vrea altceva nu-i demn de a fi iubit... Se vede că m-am grăbit prea tare, şi am pierdut momentul... 😘Dumnezeu, care mi-a împrumutat viaţa, nu mi-o va lua înapoi înainte s-o fi trăit... la ce bun să-i dai unui poet o liră fără strune, şi omului o viaţă fără dragoste?... Dumnezeu nu poate comite o asemenea inconsecvenţă şi, fără îndoială, în clipa hotărâtă, va trimite în întâmpinarea mea pe acel pe care trebuie să-l iubesc şi de care trebuie să fiu iubită... dar de ce oare mi-a venit dragostea înainte de a-mi fi venit iubitul?... De ce oare mi-e sete când nu zăresc încă izvorul care să mi-o potolească? Sau de ce nu pot zbura ca păsările deşertului spre oaza unde pot găsi apă?... Lumea este pentru mine o Sahara fără puţuri şi fără curmali... nu există în viaţa mea un singur colţ umbros unde să mă adăpostesc de soare, îndur toate arşiţele pasiunii fără a cunoaşte nespusele ei extazuri şi delicii; îi ştiu chinurile, dar nu şi plăcerile... sunt gelosă pe ceea ce nu există, mă tulbur din cauza umbrei unei umbre, suspin fără nici un rost, am insomnii pe care nu vine să le înfrumuseţeze nici o fantomă adorată, vărs lacrimi care curg până la pământ fără ca nimeni să mi le şteargă, arunc în vânt sărutări pentru care nu primesc nici una în schimb, îmi stric ochii încercând să descopăr în depărtări o formă nesigură şi înşelătoare, aştept ceea ce nu va veni, şi număr orele cu înfrigurare, ca şi cum aş avea o întâlnire... Oricine ai fi, înger sau demon, păstor sau prinţ, tu, pe care nu te cunosc, dar pe care te iubesc, nu te mai lasă aşteptat vreme atât de îndelungată; de nu, altarul va fi mistuit de flăcări şi nu vei mai găsi în locul inimii mele decât o grămăjoară de cenuşă rece... coboară din sfera în care te afli, părăseşte cerul de cleştar şi vino, spirit consolator, să arunci asupra sufletului meu umbra marilor tale aripi... tu, bărbat pe care te voi iubi, vino, să te cuprind în braţele pe care le ţin deschise de atâta vreme... Dacă vei veni prea târziu, nu voi mai avea puterea să te iubesc: inima mea e ca un porumbar plin de porumbei... la fiece oră a zilei îşi ia zborul câte o dorinţă... porumbeii se întorc în porumbar, dar dorinţele nu se mai întorc în inimă... azurul cerului albeşte sub nenumăratele lor stoluri; ele pleacă, străbătând spaţiile, din lume în lume, din cer în cer, căutând vreo iubire pentru a se opri şi a înnopta; grăbeşte pasul, visul meu, sau nu vei mai găsi în cuibul gol decât cojile de ou ale păsărilor care au zburat... şi dimineaţa îmi va înnopta zilele... ❣