marți, 21 noiembrie 2017

*Dor Nebun...*

E târziu, se răcorește, Peste cer s-a tras cortina, Luna, iată, mă privește Cocoțată în stejar, Rând pe rând, pe bolta nopții, Stelele și-aprind lumina Așternând-o înaintea Caii dorului hoinar.
Pe la cuiburi, păsărele Dormitează de o vreme, Doar o bufniță dă roată Peste pomii ațipiți. Nu-ndrăznesc, deși i-aș cere, Lângă mine să te cheme Și să-mi dai o sărutare Sub caișii înfloriți.
Dor nebun ce-mi poartă gândul Către ochii tăi albaștri Ce m-ademenesc șagalnic Să mă pierd în taina lor! De-aș ruga până și vântul Să mă poarte printre aștri Pan' la tine să mă ducă, Să mă lase în pridvor.
O! Iubire, ce nebună poți sa fii, Să uneltești, Să te-agăți ca o liană De trăiri copilărești! Cine mintea să ți-o poarte C-ai ales ca o codană? Nu-mi fă iar în suflet rană Nu te las! Să nu-ndrăznești!