duminică, 5 noiembrie 2017

👩Lumea Oglinzilor Strâmbe✍


Ce ar fi fost lumea fără oglinzi? Ce ar fi fost ea dacă în ziua aceea mergea pe alt drum? Sau dacă privea în altă parte şi nu observa geamul fumuriu al Băncii Centrale în care şi-a văzut imaginea? Se oprise oripilată de chipul care o privea de dincolo, dintr-o altă lume, o lume întunecată cu maşini ce goneau în sens invers, o lume ciudată în care dreptul devenea stâng şi lumea căpăta alt chip, unul străin cu care ea nu se putea obişnui… De dincolo nu o privea femeia de patruzeci și trei de ani, așa cum se știa, ci un munte de carne şi grăsime. – Iubito, am pregătit cina. Vino să mâncăm împreună. – Am mâncat cu fetele când am ieşit de la serviciu. Ne-am oprit la un Bistro. Stau puţin în pat că nu mă simt bine. Se adună ghem sub pătura caldă… „Iubito”! Îşi bate joc? Poţi iubi acest ceva ce a devenit ea? Cât de mult îi plăcea să se oglindească în ochii lui atunci, la început! Privirea lui admirativă întrecea orice oglindă, orice vorbă. Se alinta în privirea lui şi dansa! Dansa prin casă, pe stradă. Erau îndrăgostiţi şi nebuni şi nebunia aceea îi făcea fericiţi! A fost odată ca niciodată… Acum… ar putea acum să mai danseze? Să îşi scuture grăsimea în ritmul muzicii? Fiecare pas îi scutură carnea, o simte cum tremură în ritmul paşilor şi toţi trecătorii văd această scenă oribilă a unei cărni tremurânde! De aceea e atât de comod în pat, unde întunericul o poate apăra de toţi şi de sine însăşi, de privirea lor şi de a sa. Eliminase oglinzile din casă, dar mintea ei devenise o oglindă, una imensă care o înghiţea puţin câte puţin. Şi iarăşi fugea în pat, şi iarăşi se ascundea sub plapumă. Dispăreau sunetele, imaginile şi, mai ales, mirosul. Nu mai simţea mirosul din bucătărie. – Ştii că povestea aceasta ai inventat-o tu, nu? Eşti destul de matură să înţelegi că problemele le ai doar tu în capul tău, că nimanui nu îi pasă câte kilograme ai! Doar 10 kg în plus ai luat, înţelegi? Cât e de uşor să stai de partea mată a oglinzii, să nu vezi şi să judeci! O pierd. Ştiu că o pierd şi nu ştiu ce să fac. A ridicat într-o zi oarecare un zid între noi. Nici nu mi-am dat seama dacă l-a ridicat grăbit, într-o zi, sau a durat câteva zile şi zidul se înălţa încet, piatră cu piatră fără ca eu să realizez. Nu observi dacă schimbările vin lent, pas cu pas. Te obişnuieşti. Cum m-am obişnuit, fără să pun întrebări, cu serile petrecute acasă. Cum m-am obişnuit cu refuzul ei de a lua cina împreună. Cinam la televizor şi ascultam mereu ştirile. Mă interesau problemele ţării, ale Europei, ale lumii. Aşa se întâmplă mereu: e mai simplu să vezi ce e departe. Şi întunericul venea pe furiş pentru că râdeam la început de obsesia ei de a-şi măsura mijlocul şi a se cântari în fiecare dimineața după ce aflase că a rămas însărcinată. Aşa începeau dimineţile: se spăla pe dinţi şi urca pe cântar, se pieptăna şi urca pe cântar, se farda şi urca pe cântar. Şi seara cu numărătoare inversă: urca pe cântar când îşi curăţa tenul sau când îşi punea crema de seară pe faţă şi gât… Şi continuam să trăiesc departe de grijile ei, cu gândul la lumea din afară, evoluţia căreia o observam… Iar acum îmi dau seama că scaunul ei de mult timp e gol. Apoi a început să slăbească, dar ea continua să se vadă mereu grasă, să refuze mâncarea, să vomite după ce insistam să mănânce. Într-o zi a refuzat să meargă la serviciu, nu s-a dus nici a doua zi şi nici a treia. Susţinea că e nu se simte bine şi nu îndrăzneam să o contrazic văzând cum slăbeşte. Refuză s-o vadă vreun medic, refuză să trăiască. Se ascunde în dormitor sub plapumă şi dispare…